Auto-tagged: martha, —

La 24 mai 1863, într-o duminică, unchiul meu, profesorul Lidenbrock, se întoarse grăbit la căsuţa lui din Königstrasse nr. 19, una din străzile cele mai vechi din vechiul cartier al oraşului Hamburg. Menajera sa Martha avea tot temeiul să creadă că întârziase foarte mult pregătirea bucatelor, căci mâncarea de-abia începuse să sfârâie pe plita din bucătărie. «Dacă unchiului i-o fi cumva foame, mi-am zis în sinea mea, cum e omul cel mai nerăbdător de pe lume, parcă-l văd c-o să scoată nişte ţipete desperate...» — Vai, a şi venit domnul Lidenbrock?!... strigă menajera Martha, uimită, întredeschizând uşa sufrageriei. — Da, Martha, dar nimeni nu te poate învinui că nu-i gata masa, căci nu e încă ora două. De-abia a sunat unu jumătate la orologiul Sfântul Mihail. — Atunci de ce s-o fi întors domnul Lidenbrock ? — Nu mă îndoiesc c-o să ne spună chiar el. — Iată-l! Eu o şterg, domnule Axel, fă-l dumneata să înţeleagă... Şi Martha se îndreptă spre laboratorul ei culinar. Aşadar, am rămas singur. Dar ca să-l fac să înţeleagă pe cel mai arţăgos dintre profesori, ar fi trebuit să fiu mai puţin timid. Aşa că, tocmai mă pregăteam să mă strecor prudent în cămăruţa mea de la catul de sus, când auzii uşa de la stradă scârţâind din ţâţâni; apoi scara de lemn trosni şi ea sub călcătura unor paşi mari şi grei şi în sfârşit apăru stăpânul casei, care străbătu în mare grabă sufrageria, năpustindu-se în odaia sa de lucru. Totuşi, în această trecere fulgerătoare prin cameră, el avu vreme să-şi arunce într-un colţ bastonul cu măciulie, pe masă pălăria cu boruri mari, periată în răspăr, iar mie, nepotului său, să-i zvârle această poruncă răsunătoare: — Axel, urmează-mă!