18. Pilotul de pe Dunare

În acea zi de sâmbătă 5 august 1876, o mulţime numeroasă şi zgomotoasă umplea cârciuma Hanul Pescarilor. Cântece, strigăte, clinchete de pahare, aplauze, exclamaţii alcătuiau un vacarm dominat, la intervale aproape regulate, de acea interjecţie hoch* prin care bucuria germană ajunsă la paroxism obişnuieşte să se exprime. Ferestrele cârciumii dădeau direct spre Dunăre, la marginea fermecătorului orăşel Sigmaringen, capitala enclavei princiare Hohenzollern, situată aproape la izvoarele acestui măreţ fluviu din Europa centrală. Răspunzând invitaţiei de pe firma pictată cu frumoase litere gotice, se adunaseră aici, membrii Ligii Dunărene, societate internaţională de pescari, aparţinând diferitelor naţionalităţi riverane. Şi cum nu există adunare veselă fără băutură, se bea berea de München şi vin bun unguresc, cu halbele şi paharele pline. Se şi fuma mult deoarece sala cea mare era complet întunecată de fumul mirositor care ieşea neîncetat din lungile pipe. Dacă membrii Societăţii nu se mai vedeau între ei, în schimb se puteau încă auzi, dacă nu surziseră de-a binelea. Calmi şi tăcuţi în exerciţiul meseriei lor, pescarii cu undiţa sunt, în adevăr, oamenii cei mai zgomotoşi din lume atunci când şi-au lăsat uneltele de pescuit. Ei sunt tot atât de pricepuţi în povestirea întâmplărilor lor ca şi vânătorii — ceea ce, se ştie, nu-i puţin lucru.